Ajuns la o anume vârstă, după toate câte mi-a fost sortit să ‘ndur şi câte s-au strecurat în scrisu-mi, într-o oră de meditaţie senină, mi-am dat seama că s-a cam rărit genul prozei scurte cu care începusem cândva. Acum, când aproape că nu se citeşte, mai că nici nu se scrie, dar şi mai puţin se publică, actuala stare de lucruri confirmă o criză profundă a nuvelei. Revigorarea ei, în opinia mea, nu trebuie lăsată numai pe seama începătorilor, care se limitează în scrierile lor doar la miniaturi, reflecţii eseistice rudimentare, nu exploatează subiectul, parabola, detaliul artistic surprinzător, atât de răspândite în operele celor mai buni protagonişti ai genului scurt.
În ultima vreme, când mulţi o neglijează, m-am lăsat ademenit de nuvelă. Gestul în esenţa sa este unul disperat, e o încercare de a ademeni cititorul, de a-l îndemna la lectură, iar o nuvelă de mici proporţii e o posibilitate de a-i uşura accesul la creaţia literară, la proza propriu-zisă. Până la roman vor ajunge doar puţini dintre cei cu gust de carte.
Deşi scrise la persoana întâia, cu evenimente şi nume concrete, textele au şi multe invenţii artistice, iar autorul nu trebuie confundat cu eroul naraţiunilor.
…Deocamdată mă declar paznic la nuvele, ocrotitor al genului concis şi risipitor de frumuseţi inspirate.

Victor Dumbrăveanu, 5 ianuarie 2010